Inamicul numărul unu al viselor tale este plăcerea.

Pare puţin şocant şi poate paradoxal la prima vedere. Că doar multe din visele tale sunt despre plăcere, nu?

Dar hai să ne gândim puţin.

Visele tale sunt raportate la viitor. Visezi la o versiune mai bună a ta şi a vieţii tale, dar această versiune nu există încă în realitate. Este numai la nivel de potenţial şi promite să prindă contur în viitor.

Pe când plăcerea este numai aici şi acum. Plăcere simţi când savurezi momentul, când te bucuri de roadele muncii tale şi când te cufunzi într-o activitate care îţi place.

Plăcerea dă frumuseţe vieţii. Şi suntem înclinaţi în mod natural să căutăm plăcerea.

Însă prea multă atenţie acordată plăcerii ajunge să ne saboteze planurile.

Să zicem că spre exemplu ţi-ai propus să te trezeşti mai devreme ca de obicei şi să faci mişcare dimineaţa. Şi când vine dimineaţa cu pricina şi trebuie să te scoli, te simţi prea bine şi prea confortabil în patul tău cald şi nu-ţi vine să te dai jos.

Te-ai obişnuit cu rutina ta şi îţi place prea mult.

Sau poate ai un proiect la care vrei să lucrezi – poate fi un proiect personal, unul pentru şcoală sau poate este pur şi simplu un angajament pe care l-ai luat faţă de altă persoană.
Şi ştii că trebuie să începi cât mai curând, că altfel nu o să-ţi vezi capul de treburi pe ultima sută de metri.

Şi cu toate acestea, alegi să stai pe net, să te uiţi la un film, să te joci sau să faci altceva ce nu are nicio legătură directă cu ceea ce ţi-ai propus. Faci ceva ce-ţi place mult de tot, dar nu te aduce în niciun fel mai aproape de obiectivul tău.

Planurile tale sunt iarăşi sabotate de plăcere.

Capcana plăcerii

Walter Mischel a explicat deja în faimosul său experiment de la Stanford din anii 1970 cum abilitatea de a amâna plăcerea este un factor determinant în succesul nostru în viaţă. În cadrul acelui experiment el le-a oferit copiilor posibilitatea de a alege dacă vor să primească o bezea pe loc sau să aştepte 15 minute şi să primească două bezele.

Majoritatea copiilor au încercat să aştepte a doua bezea, însă doar o treime au reuşit să reziste cele 15 minute. Studii ulterioare făcute pe aceiaşi subiecţi au găsit corelaţii interesante – copiii care au reuşit să aştepte a doua bezea au fost mult mai responsabili în perioada adolescenţei, au avut note mai bune la examene şi aveau în general, ca şi adulţi, rezultate mai bune în viaţă.

Abilitatea noastră de a ne amâna propria plăcere este determinată de mai mulţi factori, atât interni, cât şi externi.

Dar de departe cel mai important factor este susţinerea emoţională primită din partea părinţilor.

Studiul lui Walter Mischel a pornit de la observaţiile pe care le-a făcut în Trinidad, unde a descoperit prejudecăţi între diferitele culturi care locuiau acolo. A făcut un experiment similar, în care le-a oferit copiilor posibilitatea să primească în aceeaşi zi o bomboană ieftină sau o săptămână mai târziu o bomboană mai scumpă. Şi a observat diferenţe între etnii în abilitatea de a amâna plăcerea.

Factorul cu cea mai mare influenţă asupra răspunsurilor copiilor era absenţa tatălui, care era mult mai prevalent în familiile africane din acea regiune.

Şi alte studii recente demonstrează că susţinerea emoţională pe care o primesc copiii din partea părinţilor joacă un rol vital în abilitatea acestora de a-şi regula propriile emoţii, inclusiv de a amâna plăcerea imediată pentru ceva de o importanţă mai mare pentru ei.

Dezechilibrul emoţional

Şi ce facem dacă nu am avut parte ca şi copii de o familie care ne-a susţinut emoţional? Suntem sortiţi să cădem pradă în permanenţă plăcerii, să ducem vieţi dezordonate şi să nu ne atingem niciodată obiectivele de termen lung?

Nicidecum. Există speranţă pentru toţi. Însă drumul va fi probabil mai anevoios şi mai lung, pentru că trebuie să reparăm o fundaţie instabilă. În acest sens ne pot ajuta mult cărţile de vindecare fizică şi emoţională pe care le-am recomandat în acest articol.

Experienţa mea personală mi-a arătat că perioadele în care putem şi nu putem amâna plăcerea variază şi în funcţie de evenimentele din viaţa noastră.

În copilărie – deşi eu însămi provin dintr-o familie dezbinată – eram capabilă să amân plăcerea imediată. Mâncam mereu mai întâi ce nu-mi plăcea din farfurie şi lăsam la urmă mâncarea gustoasă. Începeam activităţile cu partea care îmi plăcea mai puţin şi lăsam la final partea preferată.

Şi am păstrat acest obicei inclusiv în şcoală şi în facultate. Terminam mereu proiectele înainte de termenul limită şi nu lăsam niciodată învăţatul pentru examene pe ultima sută de metri. Şi, evident, am avut întotdeauna rezultate bune la învăţătură.

Dar a venit şi o perioadă mai “întunecată” din viaţa mea la un moment dat. O perioadă care a fost mai agitată din punct de vedere emoţional. Îmi căutam sensul în viaţă, în timp ce treceam printr-o despărţire, îmi uram jobul şi aveam un program foarte încărcat.

Şi în acea perioadă am pierdut şi capacitatea de a amâna plăcerea. Am început să mănânc dulciuri excesiv şi m-am îngrăşat mai mult de 10 kg – pe care nu am putut să le dau jos timp de câţiva ani.

Abia când am reuşit să primesc şi să-mi ofer susţinere emoţională şi am decis să-mi înfrunt emoţiile, am reuşit să-mi recapăt treptat echilibrul – şi greutatea iniţială.

Trăind pentru astăzi

Am spus povestea mea pentru a ilustra faptul că susţinerea emoţională este factorul determinant în capacitatea noastră de a amâna plăcerea. Şi trebuie să ne-o oferim înainte de a încerca să ne propunem obiective grandioase, dacă vrem să avem sorţi de izbândă.

Când lucrurile nu sunt cum ni le dorim, căutăm să reducem durerea reieşită din conflictul dintre idealul nostru şi realitatea noastră, afundându-ne în plăcere.

Plăcerea este colacul nostru de salvare atunci când totul din jur pare să se scufunde. Nici nu încape vorbă de amânarea gratificării. Durerea pe care o trăim caută compensaţie, pentru a putea simţi că viaţa merită într-adevăr trăită şi nu este doar o serie de evenimente nefericite.

De aceea facem ce ne place. Şi amânăm orice altceva.

Până când ajungem la un moment dat să suportăm consecinţele acţiunilor noastre. Pentru că la un punct, plăcerea excesivă ajunge să aibă urmări serioase.

Dacă trăim ca şi cum ziua de mâine nu există, într-o bună zi acea zi de mâine chiar nu va mai exista. Neglijarea corpului, a responsabilităţilor şi a lucrurilor importante ne va prinde din urmă şi atunci va fi prea târziu pentru a îndrepta lucrurile.

Diagnosticul va fi deja pus de medic. Relaţia se va fi deteriorat dincolo de limitele reparabilului. Oportunitatea mult aşteptată va fi trecut pe lângă noi.

Ne vom afla în imposibilitatea de a mai schimba ceva şi ne vom gândi cât de nesăbuiţi am fost.

Dar lucrurile nu trebuie să se termine aşa. Pentru că există o scăpare.

Există ceva ce putem face chiar acum.

Iar acel ceva este să oferim empatie durerii noastre pe care încercăm să o mascăm prin plăcere.

Să acceptăm, să validăm şi să trăim acele emoţii de la care încercăm să ne distragem atenţia – frica de eşec sau de umilinţă, teama că nu suntem suficient de buni, teama de consecinţele unei schimbări drastice din viaţa noastră, teama de a înfrunta situaţia care ne creează disconfort, etc.

Şi este esenţial să învăţăm să distingem între noi şi emoţiile noastre.

Doar pentru că simţim o emoţie nu înseamnă că trebuie să şi acţionăm pe baza primului impuls. Şi doar pentru că ne dorim plăcere nu înseamnă că este în interesul nostru suprem să ne-o acordăm chiar în momentul respectiv.

Una din trăsăturile pe care le-am observat la oamenii de succes este că sunt capabili să-şi simtă emoţiile, fără să acţioneze neapărat în direcţia lor.

Simt frica şi o acceptă, dar nu se lasă paralizaţi de ea, ci fac acel lucru de care se tem. Simt lipsa de chef şi o recunosc, dar nu se opresc până nu termină ceea ce-şi propun. Simt durerea şi o acceptă, dar nu se dau bătuţi.

Este mai greu la început, dar cu fiecare repetiţie devine din ce în ce mai uşor. Până când se transformă într-o a doua natură şi ajungem să ne întrebăm cum de am putut să trăim altfel înainte.

Fericirea ne este mai accesibilă decât credeam.