≡ Top Menu

Iti place ce citesti?

Atunci mă poţi ajuta să continui să îţi ofer informaţii de calitate făcând o donaţie.

Arhiva

Libris.ro
books-express.ro

Motivul pentru care suferim

schimbare

“Singurul lucru constant este schimbarea.” – Heraclitus

Natura este caracterizată de evoluţie şi transformare. Viaţa este într-o permanentă mişcare.

Copacul din faţa casei tale nu mai este acelaşi copac de anul trecut. De fapt, nici acelaşi copac de sezonul trecut nu mai este.

Viaţa este schimbare şi nu este greu să ne dăm seama de acest lucru dacă privim natura.

Iar omul este singura fiinţă care se împotriveşte schimbării.

Nu o să vedem niciodată un copac ţinând strâns de frunzele sale, pentru că nu vrea să le piardă toamna. Sau o veveriţă refuzând să îşi facă provizii pentru iarnă. Sau un urs refuzând să hiberneze când începe sezonul rece.

Toate aceste lucruri se întâmplă natural şi sunt acceptate în mod natural.

“Dar animalele nu au de ales”, te poţi gândi. Însă adevărul este că nici tu nu ai de ales.

Încercăm să ne autoiluzionăm că deţinem controlul asupra vieţii noastre, că putem alege şi că noi decidem ceea ce se întâmplă. Şi astfel ajungem să ne împotrivim de multe ori schimbării iminente, din cauză că ne agăţăm cu tot dinadinsul de certitudine.

Şi astfel se naşte suferinţa.

Pe de-o parte există o mişcare în noi, un impuls evolutiv, care ne îndeamnă să explorăm ceva diferit, să facem ceva nou, să ne dezvoltăm. Iar pe de altă parte simţim cum este înfrânat de mintea noastră, care îi pune tot felul de întrebări. Şi dacă îl consideră un demers prea riscant, îl blochează.

Iar astfel ajungem să ne împotrivim vieţii.

Însă ceea ce se împotriveşte vieţii nu are cum să trăiască. În primă instanţă ne vom simţi inconfortabil şi vom deveni din ce în ce mai apatici, poate vom cădea în depresie, poate nu vom suporta aceste sentimente şi vom încerca să recăpătăm controlul asupra vieţii noastre prin furie.

Dar nu o să meargă.

În timp, această luptă cu noi înşine şi această înfrânare continuă a dorinţelor noastre de expansiune ne va obosi şi uza organismul. Imunitatea ne va scădea. Diferite boli vor începe să apară, toate încercând să ne semnalizeze faptul că ne inhibăm propria viaţă, tot negându-ne natura.

Ori de câte ori ne împotrivim chemării noastre, ducem un război cu noi înşine. Până ce vom fi atât de presaţi, încât schimbarea va deveni inevitabilă.

Dar de ce să ajungem aşa departe? De ce să ne uzăm organismul ducând acest dureros conflict din interiorul nostru ani de zile pe picioare?

De ce să nu ne curmăm din start suferinţa, alegând să fim sinceri cu noi înşine şi cu cei din jur şi recunoscând că acel job care era odinioară interesant nu ni se mai potriveşte sau că acea relaţie care ne-a înveselit la început acum nu ne mai produce decât durere sau că decizia pe care am luat-o la un moment dat cu privire la viaţa noastră pur şi simplu nu ni se mai potriveşte?

La vârsta de 10 ani sunt sigură că aveai aspiraţii mult diferite ca la vârsta de 20 de ani. Şi deşi nu ai mai crescut în înălţime după 20 de ani, te asigur că dezvoltarea ta nu s-a încheiat. Este perfect în regulă să ţi se schimbe dorinţele şi preferinţele şi să nu te mai mulţumească lucruri care la un moment dat au fost benefice pentru tine.

Cum ar fi fost să refuzăm să depăşim diferite etape evolutive din viaţa noastră şi să ne încăpăţânăm să rămânem blocaţi într-una din ele?

Cum ar fi fost să refuzăm să învăţăm să mergem, să mâncăm sau să ne îmbrăcăm singuri, spre exemplu? Sau să facem oricare din lucrurile pe care a trebuit să le învăţăm ca şi copii? În primul rând ne-am fi îngrijorat părinţii, dar mai rău decât asta, ne-am fi răpit o mulţime de experienţe pozitive.

Dar nu asta facem ori de câte ori ne împotrivim evoluţiei naturale? Ne purtăm ca un copil de un an care nu vrea să înveţe să meargă, se aşază în fund şi refuză să se mişte. Deşi poate i-ar plăcea să poată să meargă precum adulţii, nu o face. I se pare prea riscant să se ridice de unde este. Îşi face o groază de probleme şi griji şi se gândeşte cum ar fi să cadă şi până la urmă ajunge la concluzia că mai bine nu mai învaţă deloc să meargă.

Nu-i aşa că este absurd?

Am dat acest exemplu exagerat pentru că este exact ceea ce facem noi, ca şi adulţi, cu vieţile noastre când ne împotrivim evoluţiei. Evident că putem găsi nenumărate argumente care par foarte logice şi întemeiate, dar dintr-o perspectivă de ansamblu asupra vieţii, comportamentul nostru este la fel de absurd ca exemplul cu copilul care nu vrea să înveţe să meargă.

Singura soluţie este să recunoaştem absurditatea şi cât de lipsit de sens este să ne împotrivim şi să ne ridicăm şi să mergem – în direcţia în care ne simţim chemaţi.

Poate primele dăţi vom cădea, poate avem nevoie să ne ţină cineva de mână până reuşim să o facem pe cont propriu, dar dacă perseverăm suficient de mult, nu avem cum să nu reuşim.

Este rândul tău


Tu cum te împotriveşti evoluţiei tale naturale?
Ce ai putea să faci ca să-ţi onorezi acea chemare din interior? Te invit să laşi răspunsul în rubrica de comentarii de mai jos.

Sau ţi s-a întâmplat vreodată să îţi dai seama că nu are rost să te împotriveşti chemării din interior şi ai urmat-o? Ce s-a întâmplat apoi? Te invit să ne împărtăşeşti experienţa ta în rubrica de comentarii de mai jos. Povestea ta poate inspira pe cineva.

Postarea anterioara: Postarea urmatoare:

Comments on this entry are closed.